Trandafirul...

Deja de o zi jumatate sunt aici... merg tot inainte si inca nimic... la orizont nu zaresc nimic... la stanga nimic... la dreapta nimic... e cam sec pe aicea...ma plictiseste ingrozitor... mi-ar prinde bine o gura de apa, dar ea s-a terminat cu atat de mult timp in urma incat nu mai stiu ce senzatie ai cand iti scalda buzele...

Palaria parca s-a aliat cu soarele impotriva mea... dar de data aceasta voi asculta vorba aceea cu tinutul dusmanilor aproape. Tricoul imi pare ca s-a metamorfozat intr-un burete uriasa ce absoarbe viata din mine... strop cu strop... cu strop... cu strop... Ce nemilos e nisipul acesta... toate aceste minute, ore, zile, luni, ani... toate sub picioarele mele... prajindumi-le parca intr-o tigaie uriasa... eu fiind ultimul si singurul fel... oare cat nisip mai am?

A mai trecut o zi, dar peisajul tot cel de ieri a ramas... si am inceput sa ma obisnuiesc cu asta... Caldura asta e la fel de insuportabila ca cea de saptamana trecuta sau era luna trecuta? Nici eu nu mai stiu... tot ce stiu e ca soarele acesta chiar nu renunta... Mi-e dor si mie de noaptea neagra cu pistruii ei mici si sclipitori... Mi-e dor de luna... de misterul ei, de eleganta ei... de compania ei... tot timpul stia ce sa imi spuna pentru a ma face sa ma indragostesc cate putin de ea... Acum trebuie sa stau sa suport toate chinurile calaului asta mare si stralucitor... Unde esti iubita mea?

Nu mai pot merge... cred ca ma voi pune sa mor si aici putin... Au!!! M-am taiat in palma... imi curge sangele in torente peste timpul asta uscat si aspru... si peste...peste ceva verde... viata? aici? trag repede de tulpina verde... tepii sfasiindu-mi palmele... la capat gasesc niste petale sangerii parca nascute din propria suferinta... O floare trimisa de iubita mea... O floare nascuta din dragoste si suferinta... O floare cu petale mai fine decat zapada proaspata... un miros mai patrunzator decat primavara...

Apropii trandafirul si il sarut... o picatura de iubire imi curge pe buze... trupul imi tremura usor... inima incearca sa se elibereze din temnita ei lovindu-mi pieptul cu o forta titanica... trandafirului ii cade incet o petala pe pieptul meu... Il mai sarut o data... si inca o data... si inca o data... suvoaie de dragoste curg pe buzele mele incercand sa imi potoleasca setea ancestrala...

Brusc imi dau seama ca buzele mi-s uscate...dorinta devine insuportabila... setea ma cuprinde din nou... dar trandafirul meu... trandafirul meu nu mai are petale... Nu a mai ramas nimic din iubirea mea... s-a scurs fiecare picatura... in salbaticia mea am secatuit dragostea... pana la ultimul strop... Cine ar fi crezut ca dragostea se consuma...

Cu lacrimi in ochi pornesc din nou la drum... mergand tot inainte... taraindu-mi putin picioarele... Au!!! M-am taiat in talpa... Imi plec privirea... Si...

Frunza...

Acum nu demult am primit o lectie foarte importanta... O lectie ce mai mult sau mai putin mi-a schimbat felul de a privi lucrurile... Si aceasta lectie am primit-o de la o frunza...

Mergeam intr-o zi oarecare de iulie pe strada... Si m-am oprit sa stau pe o banca ce era sub o padure de copaci. Asteptam un prieten, si ca orice om ce sta si asteapta... am asteptat... :)

Adia un vant cald si lin... ce se juca atat cu gunoaiele de pe strada, cat si cu copacii ce imi stateau alaturi... am stat si am privit acest mic spectacol ce era atat de muzica usoara cat si de dans... din nefericire eram unicul spectator.

Vantul sufla usor printre frunze, scotand un sunet cat se poate de divin, iar frunzele dansau vesele la atingerile delicate ale vantului... o frunza mai laturalnica imi atrase demult privirea... era de un verde cum nu mai cunoscusem... aceasta...aceasta... fecioara a frunzelor, de o puritate nemaintalnita, de o forma si gingasie cereasca...

M-am apropiat usor de ea... si cu glasul stins si putin tremurat... am intrebat-o daca ar dori sa vina cu mine... sa fie a mea... sa o pot admira si sa o dezvalui lumii intregi :)... Nu am primit raspuns... dar dorinta era mult prea mare... mintea fiindu-mi sufcata... am intins mana... si usor, usor, i-am rupt codita, luand frunza in palma mea.

Multa vreme am stat si am admirat-o... era mult mai catifelata decat imi imaginam, si emana o esenta de frumusete pura... fapt ce nu credeam ca fiind posibil.

A ajuns si prietenul meu, eu nici macar nu ii simtisem prezenta, fiind inca invaluit in mireasma si sentimente. A reusit intr-un final sa ma rupa superficial de aceasta vraja si sa pornim la drum, eu inca tinand in mana cu mare blandete frunza, din cand in cand mangaind-o usor de-a lungul venelor sale mult prea perfecte.

Dupa trei ore de mers si de discutii... am decis sa ii arat si prietenului meu aceasta mica minune ce imi statea cald in palma... dar cand am intors mana, pregatindu-ma sa o dezvalui... frunza era de un verde inchis, suparator, era tare, cu marginile incovoiate spre interior... mireasma disparuse, magia se rupse-se.... frunza murii.

Frumusetea nu apartine nimanui... ea exista.
Frumusetea e libera, in momentul cand incercam sa o capturam, ea dispare, incet, lasand in urma doar o urma de cenusa.
Frumusetea nu cunoaste invidie, nu cunoaste raul... ea cunoaste dragostea.
Frumusetea e in toti si in toate... Dar in tine zace ascunsa adanc o frumusete cum nu s-a mai intalnit pe Pamantul asta...
De ce nu o eliberezi?

Cu ploaia in suflet...

Afara ploua, iar eu stau in geam si plou si eu. Cerul gri si posomorat plange... si la fel si eu... Dar oare pentru ce plangem?

Plangem dupa iubire? dupa familie? prietenie? pace? schimbare? vise?... Dupa care dintre aceste adanci rani plangem? Adevarul este ca nu plangem de durerea ce ne-o provoaca, ci de frica de a nu o uita si noi.

Toti incearca sa-si uite durerile, sau sa le ignore... Suntem facuti din durere... Ne negam propria existenta?? Si totusi noi cream durerea constient sau mai putin constient... facem ceea ce suntem meniti sa facem... dar nu mai simtim... am ajuns sa ne negam propriul suflet...

Ati vazut vreodata o mama care naste? Ganditi-va putin... Imagineaza-ti doar o secunda durerea, iar dupa aceea ganditi-va la iubirea ce o urmeaza... flacara aceea nascuta din durere ce continua sa arda in carne vie. Va puteti imagina?...

De cate ori ai fost ranit in viata asta, si de cate ori nu ai iubit si ai iertat dupa aceea? De cate ori ai stat sa savurezi fiecare picatura de durere? Sa sorbi din ea putin cate putin, de fiecare data ranindu-te mai tare.... De cate ori?...

"In viata nu conteaza cat poti sa dai de tare, ci cat de mult poti incasa tu de la ea"... iar daca reusesti sa iei loviturile vietii cu capul sus si cu dragoste in suflet vei reusi sa treci peste orice. Sa ai zambetul pe buze atunci cand viata va fi mai rea cu tine, deoarece oricum "lumea nu se opri in loc pentru durerea ta". Invatati si ganditi oameni!
"Capul plecat sabia il taie, dar asupra capului ridicat sabia nu se ridica"... si cand va spun de cap ridicat, nu vorbesc de tupeu,de nepasare, mandrie, ci de curaj, respect si onoare.

Cand le-ai pierdut pe astea trei viata te va lovi mai crunt decat iti poti imagina... Dar cand ai pierdut iubirea viata te arunca in cel mai negru si mai adanc abis.

Nu va fie frica de viata, luati-o in brate si strangeti-o tare la piept!!!

Ps: S-a oprit ploaia, a iesit soarele, iar eu trebuie sa intru la ore ca am chiulit destul...

Dragostea contraataca...

Asta-seara sunt un copac...

Sunt un copac intr-un parc... E noapte si parcul e gol... iar in singuratatea asta nu am fost niciodata mai fericit, mai trist, mai iubit si mai plin de iubire. Simt cum trece vantul prin mine, prin esenta mea si o imprastie pretutindeni.

Stau singur si plang razand... ma uit la trunchiul meu si ma vad varuit si cu crengile ciopartite... am ajuns sa fiu un obiect decorativ cu care oricine poate face ce doreste...deoarece sunt un copac, "fara inima si suflet, fara dragoste si caldura"... sunt mai mult un obstacol in calea omului decat un prieten de drum... De ce vor toti sa ma schimbe? Chiar cred oamenii astia ca stiu ce este mai bun pentru mine? De ce ma vor altfel decat ma pot avea? De ce nu imi pot accepta defectele si calitatile?... De ce nu inteleg ca asta sunt eu?... Un copac...

Ma uit si ma intristez... De ce ma forteaza toata lumea sa fiu altceva decat sunt? Iar daca nu sunt acel altceva care il vor ei ma taie...sau imi bat cuie in corp pentru a-si intinde hainele la uscat si celelalte mizerii... Ma uit la trupul meu si ma vad rupt, crapat, cicatrizat din coroana pana la radacini. Pe animale le inteleg... unele depind de mine, la dau hrana, adapost, aer, dau tot ce am mai bun... iar dupa aceea vine omul si nu doar ca ma distruge pe mine, imi distruge sufletul, imi sfarama visele, dar mai distruge si pe toti ceilalti...

Omul acesta mi-a luat familia, mi-a luat prietenii, a distrus pe toata lumea. Rupe si distruge tot ce atinge... si toate pentru a-i fi Lui mai bine... de unde poate sa vina atat rau si atat egoism? Din suflet nu are cum deoarece am vazut sufletul oamenilor... pacat ca oamenii nu isi pot vedea propriile suflete... sa vada ce forma are iubirea, sau pacea, sau puritatea... cred ca mai precis e sa spun ca oamenii isi pot vedea propriile suflete si pe ale celor din jur, dar prefera sa nu priveasca. Decizie care eu, unul, un simplu copac, nu am capacitatea de a o intelege...

Mi-as dori sa pot vorbi cu oamenii... poate m-ar lamurii si pe mine, poate as intelege unde gresesc... Cum de oamenii nu vad valoarea lor decat cand este mult prea tarziu? Eu nu am ochii, nu am gura si nu am urechi, si totusi pot sa vad frumusetea, sa gust iubirea si sa aud viata... Lumea aceasta nu este deloc corecta... dar din moment ce noi ne facem propria realitate... tot vina noastra e. "Am invatat ca sunt persoane care iti pot schimba viata fara macar sa te cunoasca"... dar de cele mai multe ori nu ti-o schimba in bine... Omul nu mai stie ce este bunatatea, ce inseamna sa ii ajuti pe ceilalti...

Pun mai mare pret pe bani, faima, putere, prostie, decat pe iubire, pace, curaj sau gandire... Egoismul din lumea asta depaseste orice masura cunoscuta de mine... as da orice sa vad o schimbare in lume... Dumnezeu chiar i-a parasit pe oameni?... Chiar nu mai avem scapare?...

Gata!!! M-am saturat... trebuie sa fie ceva in lumea asta pentru care merita sa se puna in miscare universul... si cred ca tocmai mi-am dat seama ce este... ar putea fi flacara din inimile noastre? Focul acela etern, foc ce din pacate nu mai este unul... acum este sub forma unor picaturi de lumina, caldura si dragoste... si se afla in inimile tuturor... oare daca reusim sa adunam toate aceste picaturi si le unim din nou se va forma Oul primordial?... Se va naste oare Pasarea Phoenix din cenusa ce este lumea asta?...

Speranta moare ultima... iar eu sunt hotarat sa incerc... nu va fi usor dar decat ce este acum, orice...
Dar in aceasta batalie nu voi reusi singur... Ai vrea sa vii cu mine, sa dam de veste in lume, sa dam de veste ca iubirea accepta provocarea... Haideti cu totii sa pornim, sa eliberam sclavii lacomiei si a minciunii, sa ne recuperam pamantul cald, iarba moale si raurile cristaline, Haideti sa le aratam ce poate face Iubirea pe pamantul asta...

Va acceptam provocarea lasilor, prea mult timp am stat si am fost asupriti de cuvintele voastre false si de rautatea voastra. Si asa raspundem noi celui mai vechi si mai crunt razboi cunoscut...

Bine vs. Rau

Ganduri proaste.....

Stateam azi pe o banca in cetate si mi-a venit sa scriu...:

"Ma uit la foaia asta alba si stau... Casc ochii mai tare si nimic... Chiar nimic? O idee, ceva... stau cu pixul in mana degeaba? Hai... ceva... putina inspiratie... nimic? Chiar nimic?

Speram sa iau pixul in mana si sa ma apuc sa scriu... ce sa scriu?... la asta inca nu m-am gandit, si daca tot sunt aici, de ce sa nu scriu ganduri? Scap de sarcina de a ma gandi la subiect. E perfect... O sa scriu ganduri.. Dar oare la ce ma gandesc?

Stau pe o banca in cetate si ma chinuie gandul sa ma duc sa ascult cum se zdrobeste iarba sub trupul meu, sa vina putin vantul sa porneasca putin copacii intr-un dans exotic, sau sa sufle putin in papadiile ce m-ar inconjura... poate as reusi sa zbor si eu putin cu ele... Sa stau pe spate si sa-mi zambeasca soarele subtil.

Apoi sa ma trezesc din acea pace divina si sa vad cat de repede pot sa fug sa nu primesc amenda pentru ca "CALC IARBA". Ce ma poate enerva chestiia asta... Sa nu pot sa stau si eu, sa fiu inconjurat de dragostea si caldura naturii. Nu, eu trebuie sa stau si sa ma uit cum creste iarba in loc sa merg sa cresc si eu cu ea...

Sunt curios daca va invata vreodata omul asta ce inseamna iubirea, adevarul, onoarea, cinstea, curatenia, respectul, puritatea, Dumnezeu....

Mai incerc si eu cateodata sa invat pe cate cineva una-alta din ceea ce am invatat si eu la randul meu... de fiecare data ajungand la aceeasi concluzie: "Iar mi-am batut gura pe degeaba". Adevarul este ca aceste virtuti nu pot fi explicate pe cale orala... ele trebuie traite. Dar oamenii nu mai simt, nu mai stiu, nu mai cred, nu mai vad, nu mai asculta, nu mai iubesc.

Nu stiu de ce ma intereseaza chiar atat de mult, dar stiu ca nu pot sa stau si sa nu fac nimic. Cineva trebuie sa faca ceva, iar eu il voi ajuta. Eu unul nu as putea fi lider...si nici nu as vrea sa fiu... Dar cineva tot va trebui sa vina si sa ne salveze...

Esti tu? Esti tu Fat-Frumosul acestei lumi?......
Esti?"

Ganduri de dimineata...

Mai oameni buni...scuzati mica pauza luata...I needed some time to get away.

Uitati o poveste foarte interesanta, ce mi-a venit in minte in dimineata aceasta...
Timpul actiunii...pai in momentul vorbirii, iar locul chiar nu este relevant... dar ce conteaza este ca ai nevoie de o pereche de papuci. Deci...ce se poate face decat sa iti iei pusca, iti iei munitie, iti iei nervii(care o sa-i rozi pana la ultimul si dupa aceea inca o data)... si vom merge la vanatoare.

Iesim din casa si dam ture de magazine... vedem tot felul de "chestii" colorate, vesele, triste, cu forme interesante sau fara, cu modele fel de fel... si CATEODATA mai gasim cate cva care parca seamana cu un papuc.

Lumea asta mare, care ne ofera "libertate" si diversivitate... atat de multe perechi de papuci diferite sunt incat te inneci in culori si forme. Nu ma plang de diversitate...ma bucur de ea...dar sunt unele modele care par a incalca legile naturii... pur si simplu is imorale... si din nefericire astfel de modele se inmultesc intr-un mod alarmant. Greu mai este sa gasesti un model care sa iti dea cel putin o ora de fericire... sa nu mai vorbim de acei papuci legendari care te tin o viata intreaga :x... deja a ajuns sa fie un mit... sau subiect de glume proaste... lumea a uitat cum e sa fi in astfel de papuci :(

De fiecare data ma intorc acasa dezamagit...cu pusca pe umar si cu amunitia neconsumata... numai nervii reusesc sa mi mananc. Dar viata merge inainte, iar eu ma plimb descult si singur pe aleiile reci, de beton, deoarece IN ROMANIA... "A NU SE CALCA IARBA"...

PS: Defapt povestea nu are nici cea mai vaga legatura cu papucii.... va las pe voi sa va ganditi :P

Fiecare Bine aduce cate un Rau...

Miercuri, 1 aprilie, s-au hotarat colegii si cu domnu diriginete, Hadrian Contiu, sa faca o vizita Centrului de Zi "Cezara" sa le facem o vizita copiilor si sa le ducem ceva frumos. Desigur mi-am exprimat si eu dorinta de a merge cu ei, iar dirigintele m-a rugat sa imi aduc si chitara desi nu am experienta. Am acceptat instantaneu... chiar mi-ar fi placut sa fac ceva care le va face placere copiilor cat si mie.

Totul era stabilit si Joi, dupa ore, am pornit spre Centru. Am ajuns acolo si toata lumea era la pretrecerea organizata de niste studenti belgieni, aveau jocuri, aveau clown, statui miscatoare, fotograf, etc... M-am simtit cam ciudat la inceput speram sa fie mai putin aglomerat, dar belgienii au fost extraordinari, ne-au primit calduros, ne-au dat si noua cate o sarcina...pe mine m-au rugat sa cant la chitara, asa....pur si simplu, sa cant... m-am cam speriat la inceput :))

M-au luat colegii la povesti, unde merge fiecare sa ajute, si am fost rugat sa merg sa cant AFARA, pe TROTUAR, langa statui si locul pe unde se plimba clownu... Deja simteam ca imi creste ritmul cardiac :))...dar era pentru copii...

Si am inceput incet, incet... am inceput sa ma simt confortabil desi se uita toata lumea la mine si ma mai opream sa invit oameni inauntru la petrecere(ce bine mi-au prins respiro-urile alea :)) ) Am avut cateva melodii reusite, majoritatea mai putin, dar asta e. Imi amintesc ca la un moment dat un baiat a rugat-o pe mama lui sa plece ca il dureau urechile =)). Pentru prima "cantare" in public pe care am avut-o ever... am reusit sa rezist o ora jumate desi eram rupt de oboseala si degetele mi-le-am facut pulbere, dar m-am simtit extraordinar.

Si colegii cu care eram s-au simtit extraordinar, se vedea clar legatura formata intre ei, copii si chiar si belgieni. Am creat cu totii o conexiune deosebita. A trebuit sa ne rugam de cateva colege sa plecam deoarece toti aveam inca multe lucruri de facut in ziua aceea.

Desi eram foarte ragusit si ma durea gatul inca de miercuri, cantasem si vocal(Doamne fereste ce voce am si atunci cand nu sunt ragusit, dar asta e, eram singur) iar la sfarsitul zilei de abia mai puteam vorbi, si ma simteam extenuat pana la extrem, doar pentru a afla dimineata ca am facut bronsita si aveam febra de 40. Asa noroc am la imbolnavit, deoarece ma imbolnavesc Joia si imi trece Duminica seara, doar pentru a merge Luni la scoala stiti vorba "Sith Happness"(Star Wars =)) )

Am ajuns la punctul in care trebuie sa ma rog sa primesc injectii si acum, pana nu imi creste iar temperatura si intru iar in starea vegetativa, de boala, postez rapid. Va urez sanatate la toti, daca eu nu am avut norocul, sa aveti voi :P. Numai bine si Sanatate! "over and out"